Despre Diaspora, iresponsabilitate si foame

L-am întâlnit azi la lucrările comisiei: e livid, încercănat și s-a stafidit în niște haine (acum) mult prea largi. Omul nu glumește: va merge cu gestul lui până în pragul colapsului. ”Atunci mai vedem”, spune el.

Nu sunt de acord cu gestul lui Mihai: parlamentarul se luptă cu vorba rostită și scrisă. Îi înțeleg motivele – politicile statului român față de Diaspora sunt indolente, mediocre, stânjenitoare; totuși, cred că e riscant să intri în greva foamei cu o suită de obiective abstracte (taxe consulare mai mici, repatrierea trupurilor nerevendicate, sprijin pentru parohii s.a.) în locul unei solicitări punctuale, clare. Sunt prea multe de negociat fără glucoză în sânge.

În ciuda acestei rezerve, mi se pare înjositor și nedemn faptul că, după șapte zile, niciun oficial al Parlamentului sau Guvernului nu l-a ascultat, totuși, pe reprezentantul cetățenilor români din Europa. S-au făcut solicitări oficiale, la nivelul Comisiei pentru Diaspora, pentru a aduce subiectele ridicate de Aurelian pe ordinea de zi, pentru a le da șansa unei minime dezbateri: nimeni nu a răspuns. Nici măcar o întâlnire protocolar-umanitară n-a fost organizată, dacă de-o oarecare deferență instituțională pentru un om cu zeci de mii de voturi în spate nu poate fi vorba.

Cred că deputatul Mihai Aurelian va merge până la capăt în demersul lui. Oricât de radical va fi acel capăt. Și cred că-i corect să-i avertizez pe ridicătorii din umeri din Guvern și conducerea Parlamentului (”nu e de competența noastră”; ”am luat act”; ”suntem într-o delegație”) că vor avea o problemă morală gravă atunci starea de sănătate a lui Aurelian se va deteriora serios pentru că ei n-au acceptat nici măcar să audă un semnal transmis din Diaspora.